(împartasita de Jan Ross, dupa o povestire de Tolstoi)
Un batrânel împovarat de ani s-a dus sa locuiasca împreuna cu fiul si cu nora lui, care aveau un baietel de 4 ani. Mâinile batrânului tremurau tot timpul, ochii îi erau încetosati, iar pasii împleticiti.
Întreaga familie mânca împreuna la masa, însa mâinile nesigure ale batrânului si vederea lui tot mai slabita îl puneau mereu în încurcatura - boabele de mazare i se rostogoleau din lingura pe covor, când întindea mâna dupa cana cu lapte, jumatate din lapte se varsa pe fata de masa. Fiul si nora se simteau tot mai iritati de neajutorarea lui. Pâna-ntr-o zi când...
"Trebuie sa facem ceva cu bunicu', a spus fiul. M-am saturat sa tot vad lapte varsat pe masa, sa tot calc pe boabe de mazare si sa tot aud cum plescaie si troscaie în farfurie!" Asa ca sotul si sotia au pus o masuta în coltul camerei, dupa usa. Acolo bunicu' mânca singur, în timp ce întreaga familie se bucura în jurul mesei. Si pentru ca bunicu' reusise sa sparga vreo 2-3 farfurii, i-au cumparat un blid de lemn.
Uneori, când se uitau în directia bunicului, familia putea sa vada o lacrima stinghera în ochii lui slabiti si tristi - singur, dupa usa, bunicu' îsi mânca bucatica de pâine muiata în lapte. Cu toate acestea, singurele cuvinte pe care fiul si nora le aveau pentru el erau de mustrare când îi cadea furculita pe covor sau când se mai varsa din lapte pe masa. Baietelul se uita când la bunicu', când la mamica si la taticu' lui, fara sa spuna un singur cuvânt...
Apoi, într-o seara, chiar înainte de cina, tatal a observat ca baietelul mestereste ceva pe covor. S-a apropiat si a vazut ca încearca sa ciopleasca o bucata de lemn. "Ce faci tu acolo", l-a întrebat tatal duios.
Baietelul si-a ridicat ochii mari spre taticul lui si i-a raspuns la fel de duios: "O, am treaba, vreau sa fac un blid de lemn din care sa manânci tu si mami când cresc eu mare..." A zâmbit si s-a întors la "treaba" lui.
De data aceasta a fost rândul parintilor sa ramâna fara cuvinte. O liniste apasatoare s-a asternut în camera. Si lacrimi mari si curate au început sa le tremure în ochi, sa li se rostogoleasca peste obrajii care de-acum luasera culoarea sângelui varsat pe crucea de la Calvar. Nici un cuvânt, deplina tacere, dar amândoi stiau prea bine ce au de facut.
În seara aceea, sotul l-a luat pe bunic de mâna si l-a condus cu grija la masa mare din centrul camerei. Bunicu' urma sa manânce la masa împreuna cu întreaga familie - în seara aceea si în fiecare seara de-atunci înainte, pâna la sfârsitul zilelor lui. Si, dintr-un motiv sau altul, nici fiul si nici nora nu mai pareau sa fie deranjati daca se varsa din lapte pe fata de masa sau daca mai cadea câte-o furculita pe covor.
Copiii sunt ca niste radare extrem de sensibile. Ochii lor nu lasa nimic neobservat, urechile lor sunt întotdeauna pe receptie, iar mintea lor prelucreaza neobosita mesajele pe care le receptioneaza.
TU ce mesaje le-ai transmis astazi copiilor tai?
sâmbătă, 14 februarie 2009
Blidul de lemn!!!
Binecuvantarea întalnirii din Sabat cu Isus
Respectarea sabatului
Mari binecuvântări sunt cuprinse în ţinerea Sabatului şi Dumnezeu doreşte ca ziua de Sabat să fie pentru noi o zi de bucurie. A fost mare bucurie şi cu prilejul instituirii Sabatului. Dumnezeu a privit cu satisfacţie la lucrările mâinilor Sale. Toate lucrurile pe care le-a făcut El le-a declarat ca fiind "forte bune". (Genesa 1,31). Cerul şi Pământul au fost umplute de bucurie. "Stelele dimineţii izbucneau în cântări de bucurie, şi toţi fii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie". (Iov 38,7). Cu toate că păcatul a pătruns în lume pentru a strica lucrarea Lui desăvârşită, Dumnezeu încă ne dă Sabatul, ca o dovadă că Cineva Atotputernic, nemărginit în bunătate şi îndurare, a creat toate lucrurile. Părintele nostru ceresc doreşte ca prin ţinerea Sabatului să se păstreze între oameni o cunoaştere a Lui. El doreşte ca Sabatul să ne îndrume mintea către El, ca fiind adevăratul şi viul Dumnezeu, şi că, prin cunoaşterea Lui, noi să putem avea viaţă şi pace. Orele sabatului nu sunt ale noastre, ci ale lui Dumnezeu. - Dumnezeu ne-a dat toate cele şase zile în care să ne facem lucrul şi a păstrat numai una pentru El. Aceasta trebuie să fie o zi de binecuvântare pentru noi, o zi în care să lăsăm la o parte toate problemele noastre pământeşti şi să ne îndreptăm gândurile asupra lui Dumnezeu şi asupra cerului. (MS. 3, 1879){T6 349}
miercuri, 11 februarie 2009
De ce plâng femeile?
Un baietel isi intreaba mamica:
- De ce plangi?
- Pentru ca sunt femeie! - raspunde mamica.
- Nu inteleg... - zice micutul.
Mamica il imbratiseaza si spune:
- Si n-ai sa intelegi niciodata...
Mai tarziu, copilul isi intreaba tatal:
- De ce plange mamica?
- Nu stiu nici eu! Toate femeile plang fara motiv! - a fost tot ce i-a putut spune taticul.
Devenit adult, baiatul il intreaba pe Dumnezeu:
- Doamne, de ce plang femeile asa de usor?
Si Dumnezeu raspunde:
- Cand am facut femeia, ea trebuia sa fie o fiinta deosebita. I-am facut umerii destul de puternici ca sa poarte pe ei toata greutatea acestei lumi si destul de moi ca sa fie confortabili. I-am dat forta de a da viata si cea de a accepta respingerea cu care o trateaza adesea proprii copii. I-am dat forta care-i permite sa continue cand toata lumea
abandoneaza. Forta de a avea grija de familie in pofida bolilor si oboselii. I-am dat sensibilitatea de a-si iubi copiii cu o dragoste neconditionata, chiar si atunci cand ei o ranesc cumplit. I-am dat forta de a-si suporta sotul in caderile sale si de a-i ramane alaturi cu aceeasi tarie. Si, in fine, i-am dat lacrimi sa planga atunci cand simte nevoia. Vezi, fiule, frumusetea unei femei nu sta in vesmintele pe care le poarta, nici in chipul ei, nici in coafura. Frumusetea unei femei sta in ochii ei. Aceasta e poarta catre inima ei - locul unde se adaposteste dragostea. Si adesea lacrimile ei sint cele prin care poti sa-i zaresti inima. :)